Deversor

 

trupurile noastre atinse de lumina fatală, nu vom trăi, nu vom vedea, așchii din trupul meu intră în alte trupuri, le infectează, să nu mai simți vinovăția, să înoți liniștit prin venele tale, mai e și soluția plânsului în pumni, dar până mâine va veni și iluminarea, duhul taie în carne vie, oasele încep să se lichefieze, totul va fi o pastă migratoare, altceva mai știi, așează-te în genunchi în fața ta, fixează-te cu privirea, un început bun pentru recapitularea generală, corpul rămâne viu, deși țesuturile se topesc, alunecă în pasta migratoare, acum văd două râuri, unul urcă, altul coboară, din al treilea ochi n-a mai rămas decât cicatricea, ceea ce vezi, vezi cu adevărat, treci dincolo de ecranul minții tale și te așezi pe malul râului care urcă, ești foarte obosit, dar nu poți să adormi, cum închizi ochii, plonjezi în HD, știi foarte bine, de la un punct încolo, claritatea ucide, așteaptă să vezi și ce se întâmplă dacă reușești să adormi pe malul râului care coboară,

fricile mici,

fricile mari

se adaugă

unele altora

în

deversor,

de acum ne putem juca de-a vasele comunicante; nu mai pot să rămân în corpul nostru, mi-ai zis, ai vrut să te desprinzi fără să-ți dai seama că noi trăim în aceeași bilă de gaz, iar desprinderile nu se pot face oricum, o singură zi neclară și câteva săptămâni rămân fără nervurile vitale, obiceiul de a spune da, da, da, ca o pauză de gândire, ca o salamandră de foc închisă într-un pet; văd cu cicatricea din frunte cum cele două râuri își cresc reciproc debitul, albiile abia săpate nu mai pot reține nimic, e singura zi complet goală, atunci când ceva fără sens chiar n-are sens, să fredonăm împreună, ceilalți vor auzi un murmur, muzica înainte de nașterea armoniei; refacem echipa, tu, de o claritate constrictoare, eu, mai mulți în mai multe lumi, să nu ne pierdem suflul, să recapitulăm totul ca și cum nu ne-am mai aminti nimic; în corpul nostru celelalte râuri adună aluviunile fiecărei zile,

să facem puțin spațiu între oasele pieptului, să lăsăm inima să se reverse afară;

și trupurile prăbușite unul peste altul, împreunarea noastră e atât de tristă, alteori ne iubim christic până când bila de gaz ajunge să înghită cartierul, orașul, nu ne mulțumim cu bucuria zilei și cădem, cădem, cădem, nici o gură de aerisire, nici o salvare din intestinele paradisului, exist = un crick mental, un bărbat încă tânăr și frumos,

nimic

nu

te

mutilează

mai

eficient

decât

propria

sensibilitate;

eu sunt cealaltă, tu ești celălalt, facem cocktail din fluidele noastre, poate iese ceva mai tare decât noi, aștept ora la care te trezești, deși știu că nu o să dai nici un semn, dar speranța autoindusă relaxează mușchii stomacului, acel ceva mult mai tare va aduce amiaza, vom ști că totul a fost înainte de a începe și ne va fi bine, râuri, râuri, râuri, cuvinte fără valoare, ți-ai făcut-o singur cu mâna ta, acum poți să aștepți iluminarea inversă, când creștetul se înfundă, când inima se închide, nimic nu intră, nimic nu iese.