tu, cel care te crezi stăpân pe toți și toate, porți pe cap o coroană crăpată, nu e nimic atâta timp cât oglinda te arată așa cum vrei tu, legile armoniei trebuie sever revizuite, ai hărțuit piesele de șah până ce au devenit ființe umane, nimic nu e adevărat, totul e falsificat din temelie,
cafeaua nu mai are nici un efect, intru în rândul vietăților ce văd altfel lumea
în rândul dușmanilor care văd foarte bine cu cel puțin un ochi, eu voi fi gângania care, în zborul ei face alte zig-zaguri decât cele cunoscute, nu mă revendic de la nimeni și de la nimic, sunt mamifer plutitor ce intră în lume prin luciul oglinzii, așa rămân cu firul roșu în mână așteptând adevărata disperare
tot nu te-ai dezvățat de a da adevărului o nuanță mai puțin dureroasă
peretele masiv din fața mea, realitatea de fiecare zi, trec prin el, soarele amiezii îmi perturbă zborul, nu văd nimic, am ochelari speciali de insectă
Übermensch, un fel de a-l resuscita pe cel mai jos decât omul, mamiferul înfierbântat de primejdie; nu pot fi cel care aplaudă de pe margine, sunt când El, când El, bipolar închipuit, sfântul care-și pârjolește ucenicii, chiar și după o mie de ani; nu voi fi nevoit să fac un pas mai în față, am zidul meu.
degeaba ai plecat din locul tău, degeaba ți-ai lăsat lacul în seama broaștelor, degeaba ai urcat pe munte, ai simțit povara, nu te amăgi, port cu mine pretutindeni sufletul tău mort, intoxicația cu mizeriile fiziologice nu iartă
acel suflet străveziu s-a trezit dintr-o dată pe partea nehotărâtă a lumii în frumusețe
de ce trebuie să mergem neapărat înainte, nostalgia după corpurile noastre goale și roșii de dragoste
celulele aka nu recuperează doar memoria sângelui.
amiaza, amiaza, amiaza, cine se naște acum va ști cum să demaște întunericul;
despre copilul nostru vom afla la un moment dat de la cineva deghizat în apostol, dar gata cu asta, din pântecele profetului se revarsă acum sute de embrioni de îngeri
acum vin să te ajut să-ți împlinești păcatul din urmă, ceilalți stau în spatele meu și îți admiră decrepitudinea, sufletul tău îngroșat cu fibre minuscule, venele metalice ale celui mai jos de noi,
analiză swot: punctele mele tari, punctele slabe, posibilitățile mele, de amenințat, nu mă amenință nimeni, inima e mai puternică atunci când nu bate, sufletul viril, errrrror, dar nici invers nu e posibil, fluturi uriași într-un stomac încordat la maximum, ce poate fi diferit, eu sunt cel ce nu sunt,
un om ajuns înger din micro-fibre; mai importante sunt punctele joase, omul e jalnic, credibil și creator e cel mai jos decât el, Schau der Mensch, schau der grausamste Mench, gata cu declamațiile, înapoi în beznă, înapoi în febra neliniștii
un amestec de duritate extremă și duioșie, domino dintr-o singură persoană
el se prăbușește fără a avea nimic în spate, firul său roșu a ars în mai puțin de o clipă, dar alte fire vin să susțină piesa de rezistență, duritatea, blândețea după care a tânjit de cum a început să priceapă ce i se întâmplă, ieșire în ring, doar cu arma neîncrederii în teacă, obsedanta lume de jos îl ridică,
Schau der Mensch, schau der grausamste Mench, o singură clipă de neatenție și se duc dracului amândoi, neputința e unica șansă de ai ieși de aici
pentru a deveni un fenomen lipsește condimentul disperării
au trecut mulți ani de când deschideam fereastra trenului și scoteam brațul afară, contra vântului, ca să simt ce simțea Superman.
puțin, încă puțin, să mi se refacă legăturile neuronale, sunt jos, sunt sus, bipolar – varianta soft; în afară de medici, nimeni nu crede asta, bipolar, tripolar, călătoresc prin trup ca și cum aș fi singur într-o conductă, soarele amiezii nu ajunge la mine, amiaza e mai târziu
(știa bine cel ce scria – acum aproape două secole – cel mai frumos poem al limbii germane)
apar nervuri noi, cine pe cine salvează de la înecul în propriul sânge, când toți orbecăim prin trupurile noastre și cerem ajutor. nervurile se adună ghem, închid jocul, dar altceva se deschide, nu pot privi soarele orbitor al apusului, nu mă mai pot întoarce la adevăr de la neadevăr, pe tine te-am învățat să minți ca să te faci bine
țin cubul rubik în mână, și de aici începe ceva, mă scald în culorile amestecate, Doamne ferește, să vină cineva să le potrivească, aș rămâne o ființă cu doar șase fețe; de aici vine boala, o tratez cu tincturi,
beția e acum un cocktail rușinos din plante, vine cineva din urmă, trece tacticos peste trupul meu, el vede forme geometrice, mă arunc în micro-fibre.
liniștea și armonia au sens doar dacă atingem sacrificiul. lăsăm emoțiile și sentimentele să facă din noi ce vor, începem să trăim pe muchie, real, ireal, adevăr, mai puțin adevăr, spume la gură după ce am încercat să ne extirpăm reciproc răul,
dar acum suntem doar noi, cel de jos face și el spume la gură, crede că a pierdut, dar nu e sigur.
tu, creatură din micro-fibre,
rămân să adun în mine tot ce vine de deasupra și mă înalță ai făcut de-ai vrut cu viața ta vreme de 15 ani, ai alunecat si te-ai ridicat,
ai murit și ai înviat, putregaiul din tine te-a dirijat fără fire, ai ieșit în lume ca să dansezi pe trupul celui ce ai fost atâta timp, ani uriași, zile clare, atât de clare. creatura din micro-fibre mă urmărește, mă arunc din balonul meteorologic, mă prefac în altceva.
toată creația depinde de mine.
te-ai adâncit prea tare în lumea interferențelor, ai nimerit în fața unui copac pe care trebuie neapărat să îl îmbrățișezi.
drumul meu de acum e înspre cel mai sudic punct de pe hartă
firele ies din toate direcțiile și se adună în ghem, prin ele circulă viața adusă la fierbere, curentul de mii de wați, putere, tensiune, mai multă putere
aici, în celula mea se aplică regula celui slab, pauze, puncte de suspensie, dar cel mai în formă se mișcă, eu nu pășesc, dar mă deplasez odată cu el
eu sunt omul care a învățat să trăiască invers acelor de ceasornic, un bătrân viril ce-și va dori să-și petreacă restul vieții în toate rețelele, ce-ar fi de spus, ce-ar fi de spus, călătoria mea, dincolo de parametrii umani mă va conduce la adevăr, adevărul atât de dureros pe care nici nu vrei să-l afli.
o întâlnire forțată cu mine, un veritabil blind dating.
nici un învățător nu a fost mai aproape de adevăr: „oamenii trebuie să-și ducă viața fără ei înșiși”, doar așa vor ajunge la mântuirea făgăduită în spatele ușilor grele. ne vom dezgoli ca înainte de cea mai pasională acuplare, vom fi atât de vii încât creierele ni se vor încinge, nu vor exploda imediat, e bine, ce ne pândește de după colț? ceva ce se pretinde a fi viața fără de moarte, o privim în ochi, hipnoza nu funcționează, trecem mai departe.
ce-a fost cu tine atunci când te-ai încredințat marionetistului, slăbiciune, putere, nimic din toate astea, poate ceva ce nu are încă nici o reprezentare.
Mircea Cărtărescu, Melancolia, Editura Humanitas, 2019, 256 pp.
Mircea Cărtărescu propune în Melancolia un nou concept prin intermediul căruia poate fi revizitată întreaga sa operă în proză. Toate obsesiile, toate temele din cartea de față sunt cunoscute cititorilor din cărțile anterioare, mai ales din Orbitor și Solenoid. Așadar, Melancolia pare a fi o dovadă că autorul ei nu vrea să schimbe nimic în planul exterior al recognoscibilități imediate, ci vrea să ducă lucrurile mai în profunzime.
Melancolia nu este nici o carte de nuvele, dar nici un roman, cu toate că frazele ce conțin referiri la această stare interioară se regăsesc în toate cele trei părți ale scrierii. Transcriu doar câteva paragrafe în care apare cuvântul „melancolia”, cuvântul-concept ce aduce cele trei părți ale scrierii în același continuum: „Tot blocul lor era făcut din cavouri puse unul peste altul. Oleandrii ofiliți prin colțuri își trăgeau poate seva din femeile, bărbații și copiii morți de dincolo de uși, de-aceea miroseau atât de dulceag. Urcând treptele spre alt palier, copilul simți deodată, deplină, oroarea și melancolia vieții, și își dori să nu se fi născut niciodată” (Punțile), „Trăsăturile lui care, parcă nu erau făcute să exprime emoții, nici gânduri, nici dorințe, ci erau acolo, pe fața lui, ca muchiile și cutele unui obiect neînțeles. Dacă exprima totuși ceva pe acea față, era un fel de sumbră melancolie” (Vulpile), „Uneori, mai ales în serile, când îl copleșea melancolia, băiatul deschidea șifonierul cel vechi ca să-și vadă pieile” (Pieile). Nu este o carte de nuvele, nu este un roman, dar textele se află în corespondență cu scrierile anterioare numite romane. Se poate crea și un paralelism între Nostalgia și Melancolia, cele două sentimente oarecum similare, interșanjabile.
Melancolia este o stare a celor aflați între lumi. E poezie risipită de revelația concretului. E o îngemănare dintre voința de a trăi și abandonul total al sinelui. E neputința celui ce vrea să deslușească sensul vieții, a acelei vieți ce poate exista în afara lui, ca și cum el nu s-ar fi născut niciodată. Melancolia conține în sine toate emoțiile, e un corolar al acestora. E hipo și hiper în același timp. E membrana tuturor organelor atinse de fiorul emoției. Poate căpăta valențe stranii, de neînțeles pentru mintea omenească. Melancolia îi dă acces individului spre lumea cealaltă, pentru o fracțiune de secundă. De aici, maxima tulburare a celui situat pentru o clipă între lumi. Acesta se va strădui să restitue acea nanosecundă de libertate obscură și stranie.
Cele trei proze ale lui Mircea Cărtărescu sunt legate organic între ele tocmai prin alternanța dintre realitate – vis, prin continuumul dintre halucinație și percepția anodină a lucrurilor. Halucinația pare a fi uneori un mod de a înțelege lumea în formele ei cele mai străine ochiului uman. Care dintre lumi e cu adevărat Lumea? Cea percepută prin simțurile comune sau cea redată prin extinderea fără limită a conștiinței? Eroii cărții experimentează aceste stări extrasenzoriale pentru a-și spori neîncrederea în realitatea exterioară. Niște construcții banale par adevărate temple (ruinate) din vechime. Ele formează împreună toposurile acestei lumi aflate în metamorfoză.
În Punțile, un copil își așteaptă mama plecată la cumpărături fără a se mai întoarce. Așteptarea amplifică tot spațiul vizual și sonor al apartamentului în care locuiește. Singurătatea, din ce în ce mai apăsătoare, îi stimulează imaginația: „Cine era? Amintirile lui imediat dizolvate, de parc-ar fi ajuns la el din altă viață, păreau tot niște bucățele de carton din cele cu care se juca la nesfârșit, alcătuind, pe masa din sufragerie, tablouri cu prinți, castele și fete în racle de sticlă. Propriul său chip în oglindă nu-i spunea destul, desi parcă-i mai mult în fiecare zi, de parcă în fiecare zi ar fi mers într-un muzeu imens și gol”.
Vulpile poate fi citită ca un joc dureros al identității. Marcel își pierde sora, pe Isabel, ceea ce-i provoacă o serie de stări vecine cu morbidul. Nu a plecat doar un om, un copil, ci s-a desprins o parte din sine. Cu cine și-ar mai fi putut continua viața secretă: „În urma lor, ușa se trântea ca atunci când se face curent, neatinsă de mâini omenești. Sub ea rămânea mereu o dâră de lumină strălucitoare ca lama unei săbii. Dar copiii nu se culcau. Abia atunci începea viața lor secretă”.
Pieile, cea mai lungă și mai bine realizată dintre proze, e cea mai alegorică din carte. Oamenii năpârlesc, lasă în urma lor mai multe piei odată cu înaintarea în vârstă. Cititorii sunt martorii unor metamorfoze bizare. Dar „metamorfoza” aceasta, marca Mircea Cărtărescu, nu implică mutilare, ci evoluție, creștere spirituală. Concomitent, reprezintă trauma descoperirii propriei sexualități, mai ales când adolescentul Ivan se află în preajma Dorei, ființă învestită de acesta cu însușiri nepământești. Povestea celor doi are loc într-o buclă de timp, într-o irealitate a materialității. „Pieile” sunt materialitate și irealitate în același timp. Un substitute al memoriei unui timp deloc definit: „așa creșteau oamenii, lăsându-și în urmă pieile ca pe niște melancolice vestigii a cee ace fuseseră odinioară”. Ivan își găsește un corespondent, pe Vasile Singurătate, un poet mort demult. Datorită acestuia, protagonistul își începe viața într-un poem alcătuit din poemele tuturor poeților care au trăit vreodată. Revenind la Dora, această fată misterioasă, îi prilejuiește lui Ivan cea mai puternică revelație. Dora se dezbracă și ea de o piele, metamorfozându-se într-o femeie deosebit de frumoasă. Avem de-a face cu o revelație a corporalității, a mirosurilor, a fascinației pentru fiecare părticică de carne lăsată vederii: „Fusese parcă semnalul unui nou început. Căci imediat după ce jertfa se produsese, coconul începu să se-agite, lent la-nceput, dar într-un ritm tot mai alert, de parcă ființa din el se trezea cu încetul, se-ntindea și se răsucea-n așternut, gata să se reîntoarcă-n visul mai apos și mai gri pe care-l numim realitate. Dar Dora nu se-ntindea și nu se agita, ci se inventa în acele momente […]. Coconul rămase atârnat în tavan, dezumflat și zdrențuit ca un balon stratosferic, pe când povara sa gingașă se turti și se frânse pe podea de propria ei greutate. Și-atunci, prin gelatina ce sublima rapid, zbicindu-se în aerul întunecat al odăii, se străvăzu treptat noul trup al Dorei”.
Ca o trăsătură generală a acestor trei proze, Punțile, Vulpile și Pieile, este aceea că protagoniștii trăiesc într-o singurătate stranie. În ciuda acestei situații, nu se ajunge la dramatism. Fiecare personaj în parte se află în căutarea unei alte lumi decât aceea în care corpurile lor trăiesc. În fiecare fragment din carte avem de-a face cu o evoluție spirituală, chiar dacă aceste cuvinte tocite nu apar deloc în limbajul cărtărescian. Există o serie de trepte ce trebuie urcate cu ochii minții. Desăvârșirea se poate împlini doar prin puternicele emoții contrastante. Ce este viu va fi mort, dar și ce este mort va fi din nou viu și asta deoarece „pentru cei din lumea visului, lumea reală e cel mai neverosimil tărâm. Pentru morți, cei vii sunt monștri cu ochi strălucitori”. Așadar, tot ceea ce contează este perspectiva, felul de a înainta în materie sau în vis.
Mircea Cărtărescu are curajul de a scrie mereu aceeași carte. Nu pentru că n-ar avea puterea de a se reinventa. A făcut-o, de altfel, de atâtea ori, dacă stăm să ne gândim la opera poetică, la Levantul, la Nostalgia și, bineînțeles, la opera sa neliterară. Dar atingând acel continuum halucinație – realitate – vis, el simte nevoie de a descoperi profunzimi pe care doar o singură carte nu le poate exprima. Melancolia aduce cu sine frumuseți și emoții insuficient explorate în cărțile anterioare. Nevoia de a inventa diverși eroi provine din dorința de a crea perspective, alternative. Protagoniștii lui Mircea Cărtărescu pot fi numiți personaje – caleidoscop.
Să ne întoarcem la Vasile Singurătate, însoțitorul lui Ivan pe calea poeziei fără sfârșit. El este un martor discret al revelațiilor/ reveriilor sale. Acest poet din vechime poate să se dea jos de pe soclul său și să leviteze, tot așa cum Ivan poate ieși din parametrii vieții sale pentru a trăi o alta mult mai diversificată în opțiuni. Trăirea în poezie este trăirea cea adevărată, trăirea coborârii de pe soclul limitat și efemer al realității. Cartea se încheie cu următoarele fraze: „Ajunse la rond, unde îl aștepta Vasile Singurătate. Coborâse de pe soclul său și levita la o palmă deasupra aleii. […]. Dar ținea încă la piept o carte, singura scrisă de el vreodată, o carte ilizibilă de piatră. Băiatul se-apropie de soclu și citi înc-o dată inscripția săpată-n aramă: «CUM NINGE SOARTA?». Își lipi fruntea de ea și-o repetă în gând până cuvintele își pierdură sensul. Apoi se-ndreptă către marele mutilat și-l luă, fără să-l privească, de braț. Porniră-mpreună de-a lungul șinelor de tramvai, lăsându-și în urmă umbrele lungi și subțiri. Strada era tăcută și pustietatea totală. Drumul n-avea sfârșit. Omul de piatră avea să-l însoțească de-acum toată viața”.
Frumusețea Melancoliei este aceea că reușește să aducă toate operele lui Mircea Cărtărescu într-una. Nu avem de-a face cu o simplificare, cu o reducere, ci cu o amplificare a emoției care nu reprezintă altceva decât adevărata viață. Dacă nu riști să ieși din tine și să te supui alternativelor ce ți se oferă astfel, nu ești altceva decât un mort. Pieile sunt lepădate una după alta și, în afara timpului omenesc, tinde să iasă din cocon frumusețea pură a emoțiilor de tot felul. În lumea reală, acest lucru nu e posibil decât în vis și poezie. Așadar, a trăi într-un mare poem echivalează cu a-ți observa existența de pe celălalt versant al sorții.
„In schimb, eu stiu ce inseamna sa fii un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa ai mintea atit de plastica cit este posibil si coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar” (Michel Foucault, 1967)
Șerban Axinte Blog 