Fiului meu, Theodor – Ștefan
clipa în care toate devin repede altceva, o spun a treia oară, de data asta din pliurile realității a început să curgă cenușă, nimic nu mai duce nicăieri, îmbrățișarea e o armă deosebit de periculoasă, apropierile, da, apropierile, cearșaful acoperă un corp încă viu,
r e v e l a t i o
nimeni nu mai atinge pe nimeni, ca să arătăm cine suntem avem nevoie de măști, până acum două luni era invers, dar ce contează, dacă WW 3 s-ar întâmpla acum, noi am căuta grăbiți o ieșire, am ști că ambuscadele ucid mai eficient decât fumul gros, mai delicat ca o armă de foc, mai nobil decât o sabie ninja, toate posibilitățile de a păși dincolo au fost deja experimentate.
suntem pregătiți să trăim mai departe izolați în glanda pineală.
(aproape în fiecare noapte îmi visez părinții reveniți printre noi, vorbim firesc, ne comportăm firesc, dar știm că nu peste multă vreme urmează să se întoarcă în cutiile lor supraetajate, în izolare )
în fiecare noapte sunt gata de înmormântare.
la vida es sueño, respirăm arme letale, nu mai există granițe, morții pe care îi visăm sunt cele mai eficiente arme epidemiologice.
r e v e l a t i o
bolgiile acestei lumi au și ele măști de protecție, nimic nu intră, nimic nu iese, e prea departe ziua în care ne vom putea urca unii pe umerii altora ca să vedem cerul, în izolare ne exersăm creierul să nu mai primească informații din mediul exterior, din laboratoarele minții noastre vom elibera un virus care să contamineze toți virușii, virușii virușilor, războiul epidemiologic să ne ajute să trăim în a enșpea dimensiune, după ce am experimentat pe rând toate formele de a muri.
Șerban Axinte Blog 