mai 2019 – Șerban Axinte Blog

fulas

Textualismul upgrate și narațiunea fondatoare

Pentru a scrie despre romanul lui Cristian Fulaș, criticul trebuie să renunțe la multe dintre clișeele de receptare ale prozei românești de astăzi. Asta pentru că, autorul însuși încearcă să-și croiască un drum lateral față de producțiile literare autohtone ale momentului. Când spun drum lateral, nu mă refer neapărat la o ruptură. Cristian Fulaș realizează un mixaj remarcabil între un textualism optzecist upgrate și un filon poetic de sorginte douămiistă. Această combinație poate părea ușor paradoxală, dar nu este. Scriitorul – prozator fără nici un dubiu – își construiește textul romanului așa cum se scriu versurile: cu mare atenție la disonanțele și consonanțele dintre cuvinte, cu o intensitate a percepției specifică în general textelor restrânse ca dimensiune, cu o concizie / scurtcircuitare ce implică aspecte revelatorii și epistemologice. În fine, o proză scrisă sub imperiul unei stări de necesitate specifică poeziei. Am amintit mai sus de douămiism deoarece există o puternică legătură între narațiunea fondatoare cultivată de poeții generației 2000 și romanele lui Cristian Fulaș. Aici aș aminti și cartea sa de debut, Fâșii de rușine (Vinea, 2015). În textul de pe coperta patru, O. Nimigean afirmă cu îndreptățire că autorul „joacă pe ambele terenuri, reușind o sinteză de excepție, în care tema scrisului nu se separă ca epură, ci se transformă din provocare estetică în problemă existențială, prinsă organic în țesutul stilistic și narativ, iar naturalismul brut și psihologismul de caz se transfigurează, pe nesimțite, în agon peratologic, cu virtuți inițiatice”. Da, performanța estetică devine problematică existențială și spirituală. Acesta e un mare pariu pe care prozatorul îl câștigă cu sine: să nu se limiteze la estetic; ceea ce se scrie să nu se rezume doar la cum se scrie.

Romanul unui roman

După plâns este, printre altele, romanul scrierii unui roman. Cristian Fulaș riscă foarte mult încercând să aducă un plus de originalitate într-un areal în care și-au exersat condeiele marii creatori ai romanului modern european. Riscă, dar câștigă. Cristian Fulaș scrie persuasiv, te face pe tine, cititorule, să iei parte cu adevărat la istoria sa problematică, nebună, descentrată, tragică, trepidantă, subumană, terapeutică etc. Evită clișeele și tehnicile vetuste pentru că alege să fie cât se poate de tranzitiv și se oferă cu totul. Există numeroase pasaje în care personajul narator vorbește despre felul său de a scrie; își face cunoscute ideile despre cum se scrie un roman, chiar romanul acesta: „Mă gândesc că romanul meu, lucru la care muncesc în lipsă de altă muncă, nu are nevoie cu necesitate de un viitor. De o proiecție. De planuri și scheme. Nu. Simpla abordare la persoana I îl scutește de această corvoadă, de trimiteri la ceva ce va fi; în felul ăsta cartea mea nu e decât o carte ce va să vină, un prezent care se desfășoară, fără restul unui viitor. Este timp să gândesc aceste lucruri, totul va fi ca azi până în vecii vecilor. Sunt sigur de asta. Dacă voi termina romanul, chiar dacă trebuie să ajung până în vecile alea, ce-o mai însemna expresia, să nu uit să caut, și să mă întorc. L-am văzut ratat de atâtea ori că nu știu ce să mai fac cu el, în nici un fel nu găsesc o voce narativă care să mă scoată din impasul unei povestiri care nu pare, în nici o ipostază a ei, să capete un sens. Poate că romanul meu e până la urmă oglinda vieții mele, poate de asta nu are sens”. Așadar e necesar doar maimultcaprezentul, după cum naratorul subliniază de câteva ori. După plâns conține o adevărată poetică a romanului surprinsă în devenirea ei. Procedând astfel, Cristian Fulaș ar fi putut da doar un roman al unei edificări estetice interioare. Nu este deloc așa. Autorul știe să construiască personaje în carne și oase. Știe să realizeze situații și, mai important, să stabilească relații între acestea.

Cunoaștere prin identificare

Stilul său exploziv dinamitează scene și dialoguri. Dacă ar fi să introduc în discuție un concept intens utilizat în ultimele decenii, acela de autenticitate, aș putea spune că scriitorul ajunge la aceasta, nu doar prezentând lucrurile așa cum se petrec ele în realitate, ci printr-o identificare cu fiecare personaj în parte. Așadar, cunoaștere prin identificare. Asta nu înseamnă că toți protagoniștii nu sunt altceva decât niște proiecții ale personajului central. Nici vorbă de așa ceva. Cel puțin nu în înțelesul clasic al acestui procedeu. Mă refer la o controlare abilă a tuturor proiecțiilor și relațiilor dintre acestea care alcătuiesc împreună opera literară. Cristian Fulaș a găsit un termen-concept care se dovedește foarte util exprimării plastice a acestor idei despre viață și literatură: poliedrul: „O carte la limită, un roman. O adunătură de cuvinte așezate în propoziții și fraze oarecum corecte gramatical, după o structură aleatorie. Un poliedru cu maximum de suprafețe posibile, dar nu o sferă. Fiecare cuvânt e un nod, fiecare fațetă e o frază. Acest poliedru ar avea deci toate suprafețele formate din enunțuri, un miracol. Suprafața lucrurilor, în cuvinte care să descrie și altceva decât lucruri. Pe această suprafață, suprascris, ADN-ul meu: drumul meu către memorie, printr-un poliedru enorm, lucios, minunat. Iată-mă deci în posibilitatea unei amintiri, a unei soluții de supraviețuire”. Citatele ar putea continua pentru că autorul simte des nevoia să-și nuanțeze această poetică ce evoluează concomitent cu desfășurarea narativă propriu-zisă.

După plâns este și un roman al ratării. Aș mai adăuga, al unei ratări căutate. Aici e cazul să intru puțin în detaliile narațiunii. Dan și Dumitru sunt niște artiști eșuați într-o boemă din care nu se mai pot sustrage. Alcoolul și drogurile conturează o realitate distinctă de cea a lumii obiective (dacă putem vorbi despre așa ceva). Ei sunt niște indivizi epuizați prematur, care, deși își acceptă în general condiția, nu-și reprimă unele pretenții de mari creatori. În ratare, valoarea omului și a operei sale e de-a dreptul sublimă. Asta pentru că lipsește cu desăvârșire conștiința critică. Personajul narator pare să se fi salvat sau, în orice caz, este momentan reabilitat. Tot ceea ce face și gândește e subordonat unui amplu proces terapeutic. Se află într-o negociere continuă cu memoria sa, mai precis, cu diversele sale ipostaze din care este alcătuit trecutul său. El nu fuge de sine. Nu fuge de cei din jurul său. Până la un punct nici nu se ferește să frecventeze aceleași medii ca înainte. Se simte legat tot de prietenii de odinioară. Paralel cu ceea ce i se întâmplă (și lasă să i se întâmple), naratorul creionează o altă poveste: povestea unui protagonist misterios, fără de care însă nici nu ar putea exista ca personaj. Este vorba despre un cerșetor cu o identitate incertă. Deși acesta are o apariție episodică, el are capacitatea de a modela unele gânduri și/ sau acțiuni ale protagonistului rezoneur adaptat spiritului secolului nostru.

Ruleta cuvintelor & îmblânzirea demonilor

Dialogurile dintre personaje – adevărate scene dramatice – dau impresia unei continue confruntări cu limita. Aici totul e pe viață și pe moarte. O adevărată ruletă rusească a cuvintelor. Digresiunile auctoriale vin să imprime un plus de energie acestei stări de necesitate care este conversația. La crâșmă se discută despre literatură. Toți comesenii sunt creatori cu egouri exacerbate. Mai toți au câte o capodoperă la sertar. Unul dintre ei scrie doar pentru posteritate, deși nu pare un ins rupt de realitate.

Cel mai important aspect al romanului mi se pare a fi acela legat de „recuperarea cronologiei” ca o condiție a supraviețuirii: „Trebuie să încerc să mă adun, trebuie să construiesc ceva, trebuie, trebuie, trebuie. […]. Lacrimi închipuite îmi joacă pe un obraz închipuit al unei fețe închipuite. Plâng. Plâng pentru anii pe care nu i-am trăit și pentru anii pe care nu îi mai pot trăi, pentru tot ce nu am fost și pentru tot ce nu pot fi: nici un stricat reușit, nici recuperat cum trebuie”.

După cum am mai spus, poetica romanului pe care o tot enunță personajul narator suferă pe parcursul cărții unele metamorfoze. Ele sunt în concordanță și cu lumea evenimențială ce obligă la nuanțare lumea ideilor. Spre finalul cărții teoria poliedrului cunoaște unele ajustări. Nici nu știu dacă e așa de importantă transpunerea fidelă a dezideratelor ideatice/ teoretice în planul uman, intim, profund personal. Până la urmă „cronologia” în exactitatea ei nu e decât o chestiune de perspectivă sau de convenție. Povestea – cu toate volutele inerente – hașurează spațiile albe ale memoriei, slăbește puterea demonilor vinovăției și ai rușinii. Din acest motiv, viața începe să fie frumoasă și adevărată abia după plâns.