Cea mai profundă poveste

Foto: Lia Faur

mai jos de atât nu se poate, coborârea nici n-a început, cădere nu e, dar câinii ăștia mă însoțesc, nu văd pe unde calc, am lăsat ușa descuiată,

o să mă salveze cârdul de rude, neurotonice cu votcă la micul dejun, pomelnice pentru sănătatea mea la unsprezece biserici;

 

toate astea dispar în povestea atât de frumos transmisă la telefon tuturor,

rămâne ca eu să notez amănuntele și să uit esențialul, aș spune da, da, da, după bunul meu obicei, dar nu-mi iese decât ceva concluziv, restul s-a developat și a zburat departe.

 

ieși din cochilie pentru ultima data, spune-mi ce vreau să aud și o să mă fac bine, apoi rugăciunea inimii rostită pe mai multe voci, la spovedania de mâine asta n-o să-mi ajute, nebunia te ține treaz:

 

corpul e toxina atât de necesară celuilalt corp, zburdă prin el, îi dă putere, îi ia voința, îi dă voință, nimeni nu bănuiește că ai o viață, că știi și altceva decât să tremuri, prea mult e prea puțin, înțelegi foarte bine.

 

dacă până aici nu a fost cădere, o să mă smulg din tine

o să mă smulg de tot,

ca să pot fi fericit că nu mai exist în cea mai profundă poveste.

 

 

 

 

 

 

 

 

[ești acum în pielea goală în plină stradă]

ești acum în pielea goală în plină stradă,

dar nimeni nu se uită la tine,

simți respirația cuiva în ceafă,

nu poate fi decât unda de șoc a fricii ei,

 

sigur e ceva atroce care vine din credința că nu ai nici o șansă în fața ta,

tot ce ai gândit e un balast

care circulă prin întreg corpul precum un cheag;

 

ești în pielea goală pe stradă, compulsiv ca un profet new age,

te-ai prins,

soarele e tot o anomalie, o reprezentare fake a imaginației tale,

 

ceva, ceva tot ai înțeles,

nu te-au lăsat prea mult să alergi prin tine,

te-au placat cu sticlă ca să ne îmbâcsești pe toți

cu lumină,

 

dar te vei sparge repede,

iar cioburile vor produce ulcerații în tot universul,

 

când ești gol nu mai ai cui să-i faci vreo mărturisire.

 

 

[am destulă experiență ca să încalc toate regulile de conviețuire]

uneori e așa,

ies din cameră, mă izbesc de perete,

înaintez, îmi trag pumni în spate,

mă duc în bucătărie să-mi fac prima cafea,

înghit repede două tablete de orice

aștept cafeaua, fumez primele țigări,

îmi amintesc de mama, de tata,

de o femeie care abia începuse să creadă

 

strâng din dinți, mă las în voia frisoanelor,

ce știu eu,

de douăzeci de ani mă tot gândesc la niște fetuși aruncați în conductă;

 

le aprind o lumânare, îmi cade din mână, plătesc mai târziu,

murder ballads;

 

alteori mă trezesc la medgidia

și nici măcar nu simt nevoia să beau cafea,

 

beau din obișnuință, o femeie m-a ținut de mână toată noaptea,

 

mă ridic în picioare, mă ridic, îmi aud numele, privesc în altă parte,

am destulă experiență ca să încalc toate regulile de conviețuire;

 

mi-ai vorbit despre o călătorie, am fost atât de fericit, am simțit că încep.

acum nu  pot decât să-mi fac loc printre gunoaiele din cap

și să respir din obișnuință;

 

alteori e așa,

noaptea visez că-mi ies fluturi din mâini,

dimineața rămân cu firișoare de chitină pe degete,

bad seeds, bad seeds, știi bine, abia acum se simt, acum le simt și eu;

 

sunt un spam,

o variantă de mort,

care mai are de așteptat șapte ani

ca să poată  intra fără să plătească în plus

în rândul morților.