[ești acum în pielea goală în plină stradă]

Profil 2

ești acum în pielea goală în plină stradă,

dar nimeni nu se uită la tine,

simți respirația cuiva în ceafă,

nu poate fi decât unda de șoc a fricii ei,

 

sigur e ceva atroce care vine din credința că nu ai nici o șansă în fața ta,

tot ce ai gândit e un balast

care circulă prin întreg corpul precum un cheag;

 

ești în pielea goală pe stradă, compulsiv ca un profet new age,

te-ai prins,

soarele e tot o anomalie, o reprezentare fake a imaginației tale,

 

ceva, ceva tot ai înțeles,

nu te-au lăsat prea mult să alergi prin tine,

te-au placat cu sticlă ca să ne îmbâcsești pe toți

cu lumină,

 

dar te vei sparge repede,

iar cioburile vor produce ulcerații în tot universul,

 

când ești gol nu mai ai cui să-i faci vreo mărturisire.

 

 

Reclame

[am destulă experiență ca să încalc toate regulile de conviețuire]

uneori e așa,

ies din cameră, mă izbesc de perete,

înaintez, îmi trag pumni în spate,

mă duc în bucătărie să-mi fac prima cafea,

înghit repede două tablete de orice

aștept cafeaua, fumez primele țigări,

îmi amintesc de mama, de tata,

de o femeie care abia începuse să creadă

 

strâng din dinți, mă las în voia frisoanelor,

ce știu eu,

de douăzeci de ani mă tot gândesc la niște fetuși aruncați în conductă;

 

le aprind o lumânare, îmi cade din mână, plătesc mai târziu,

murder ballads;

 

alteori mă trezesc la medgidia

și nici măcar nu simt nevoia să beau cafea,

 

beau din obișnuință, o femeie m-a ținut de mână toată noaptea,

 

mă ridic în picioare, mă ridic, îmi aud numele, privesc în altă parte,

am destulă experiență ca să încalc toate regulile de conviețuire;

 

mi-ai vorbit despre o călătorie, am fost atât de fericit, am simțit că încep.

acum nu  pot decât să-mi fac loc printre gunoaiele din cap

și să respir din obișnuință;

 

alteori e așa,

noaptea visez că-mi ies fluturi din mâini,

dimineața rămân cu firișoare de chitină pe degete,

bad seeds, bad seeds, știi bine, abia acum se simt, acum le simt și eu;

 

sunt un spam,

o variantă de mort,

care mai are de așteptat șapte ani

ca să poată  intra fără să plătească în plus

în rândul morților.

 

Profil 2

Memorialistica Reginei Maria a României

În prag de Centenar

 

Regina Maria a României (numele la naștere Marie Alexandra Victoria, 29.X.1875, Eastwell Park, Kent, Anglia – 18.VII.1938, Sinaia). Fiică a lui Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha și a Marii Ducese Maria Alexandrovna a Rusiei, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii, M. a fost principesă de coroană și a doua regină a României. La data de 29 decembrie 1892 s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moștenitor al tronului României, punându-se în slujba țării sale adoptive. Pe toată perioada vieții sale, a avut o activitate diplomatică importantă, susținând interesele României. A stat la baza unor importante decizii politice, cum ar fi alianța dintre România și Antanta, al cărei scop a fost realizarea statului national român. În timpul războiului a activat ca soră de caritate în spitalele militare.  După moartea regelui Ferdinand, fiul ei, regale Carol al II-lea, o exclude din viața publică. Regina se retrage la reședințele sale de la Balcic și Bran.

Regina-Maria-100

Așa după cum afirmă Vasile Arimia în Introducere, multe personalități au lăsat pentru generațiile următoare însemnări, memorii, amintiri etc. care constituie o sursă de informații ce le completează pe cele oficiale. O activitate remarcabilă în acest sens a avut Regina Maria. Volumul I al Însemnărilor zilnice începe la 1 decembrie 1918 și se încheie la 31 decembrie 1919. Anul 1919 este important pentru desăvârșirea României Mari prin tratatele de pace și prin luptele armatei române împotriva celor ce se considerau stăpâni ai acestor locuri. La sfârșitul lunii iulie și începutul lunii august 1919 se produce contraofensiva victorioasă a armatei române peste Tisa iar în Basarabia și Bucovina are loc apărarea împotriva provocărilor produse de resturile armatei bolșevice. Un important eveniment al sfârșitului de an 1918 și început de 1919 a fost Conferința de Pace de la Paris. Atitudinea reprezentanților marilor puteri (Anglia, Franța, SUA, Italia și Japonia) nu era favorabilă României, de aceea s-a pus problema ca Regina Maria să călătorească la Paris și Londra pentru a face lobby pentru România. Regina surprinde în însemnări marele entuziasm pentru ideea acestei călătorii, dar ea este și puțin speriată gândindu-se la importanța acestei misiuni. În ziua plecării, 16 februarie/ 1 martie, regina nota: „în general, un sentiment de speranță învăluie călătoria mea, ceea ce mă face întrucâtva nervoasă, se așteaptă prea mult de la ea. […]. Românii mei au o credință aproape mistică în puterile mele, ceea ce îmi dă forță și mă susține, dar mă și neliniștește puțin. Cuvântul unei femei nu poate schimba fața unor evenimente atât de mariˮ. Primirea pe care francezii i-au făcut-o a fost ca una oficială, deși misiunea ei era neoficială. Regina a beneficiat de o atenție specială în Franța pentru că era privită ca o eroină, cu puternice relații în rândul șefilor de state și de govern, o femeie foarte frumoasă, cu o bună creștere și cu o vastă cultură. Toate acestea nu au deturnat-o de la misiunea sa. În 22 februarie/7 martie notează: „toată onoarea ce mi s-a acordat este adusă țării mele, iată de ce sunt încântată să văd că Parisul își pierde puțin capul după mine. Am venit aici pentru țara mea și orice succes aș putea avea, el este pentru țara meaˮ. Departe de țară, gândurile reginei sunt mereu la ea, la necazurile prin care trece poporul său. Amintind ofertele de îmbrăcăminte și încălțăminte ce i se făceau de peste tot, consemnează în 22 februarie/ 7 martie că nu dorește să cheltuiască și să epateze când țara este încă în suferință.

În prima parte a șederii la Paris, regina a fost salutată cu onoruri militare și imnul național de Garda de onoare Franceză la Palatul Elisée (prima regină căreia i s-a făcut această onoare), a primit Marele Cordon al Legiunii de Onoare de la președintele Franței, Raymond Poincaré și a fost primită ca membru corespondent al Academiei de Belle Arte. Una din preocupările reginei pe timpul acestei vizite era ca, în urma discuției cu principalii oameni politici să poată schimba ceva în atitudinea acestora față de România. Întâlnirea cu G. Clemenceau a condus la schimbarea în mare parte a atitudinii sale în ceea ce privește România.

După o săptămână în Franța, regina s-a deplasat în Anglia, țara sa natală, acolo unde mulți prieteni și rude o așteptau. În afara familiei regale, regele George și regina May s-a întâlnit cu reprezentanți ai guvernului, militari, oameni de afaceri, cărora a încercat să le demonstreze că România are nevoie de fapte, nu vorbe. După o lună și jumătate, regina Maria s-a întors acasă. Călătoria sa nu a rămas fără ecou. O spune regina la 25 februarie/ 10 martie: „venirea mea aici a schimbat mult situația României, mai ales în ce privește interesul, înțelegerea și simpatia față de țara meaˮ. La sfârșitul lunii mai 1919, perechea regală a vizitat orașele mai mari din Transilvania care fuseseră recent eliberate. Primirile entuziasmante făcute de populație, de autoritățile locale le-au dat posibilitatea să cunoască starea de spirit a poporului precum și nevoile și dorințele acestuia. Sunt compleșiți de modul cum li se adresau țăranii în limbajul și cu capacitatea lor. Pe 28 mai 1919 la Turda a fost primul dintre parastasele oficiate pe câmpia unde a fost omorât Mihai Viteazul. Apoi la Câmpeni, perechea regală a făcut o plimbarea la casa care i-a aparținut lui Avram Iancu.

Numeroase referiri face regina la scandalul provocat în Casa Regală prin căsătoria prințului Carol cu Zizi Lambrino, la începutul lunii septembrie 1918. pentru anularea ei, nu s-a precupețit nici un mijloc, lucru care s-a și produs formal, la 7/ 20 ianuarie 1919. Relațiile dintre cei doi au continuat însă, ceea ce a produs reginei mare durere și îngrijorare. Pentru a-i despărți pe cei doi se preconiza trimiterea lui Carol pe front sau în misiune în străinătate. Regina consemnează: „I-am scris lui Carol o scrisoare, spunându-i că regimentul lui pleacă și că, în numele a tot ceea ce a fost cândva sacru pentru el, îl implor să nu-l lase să plece fără el. «Mai degrabă», i-am spus, «să mori de un glonț dușman și să zaci în bunul pământ românesc, decât să dezertezi într-un asemenea moment, disprețuit de întreaga ta țară, ceea ce va apăsa greu pentru tot restul viații tale! » ˮ.

Contrar cu calitatea de prinț moștenitor, Carol a înscenat un accident, prin căderea de pe cal și apoi s-a împușcat în picior. Totul a culminat cu o scrisoare a prințului Carol, la 1 august 1919 prin care renunța la calitatea de principe moștenitor al Coroanei României, atât pentru el, cât și pentru descendenții lui. Comportamentul lui Carol a provocat o mare durere în sufletul reginei.

Toate însemnările prezintă zile extrem de pline cu primiri, vizite, discursuri. În vizitele prin diverse localități, mai ales prin sate, se întâlnea cu oameni necăjiți cărora încerca să le aline durerea, împărțindu-le alimente, îmbrăcăminte și încălțăminte din marile colecte pe care le iniția. Sunt cuprinse în Însemnările zilnice și preocupările legate de timpul liber: partidele de călărie, plimbările prin pădure, audiții de muzică de bună calitate în prezența lui George Enescu și a Cellei Delavrancea, spectacole de teatru. Paginile cu însemnări conțin aprecieri la adresa unor oameni de seamă cu care regina a venit în contact: Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Al. Vaida-Voievod, Al. Averescu, C. Coandă, Arthur Văitoianu, Eremia Grigorescu, N. Iorga, E. Ballif, Barbu Știrbey, G. Clemenceau, W. Wilson, Hoover, R. Poincaré ș.a.

Regina apare dezamăgită de ceea ce a adus războiul. În 19 noiembrie 1919 spunea că războiul nu a făcut omenirea mai bună, ci că oamenii sunt lacomi și necinstiți și că lăcomia și necinstea sunt cele care domină. La 20 noiembrie 1919 a fost deschis primul parlament pentru România Mare. Regina remarcă, cu inima îndurerată, că românii nu erau uniți așa cum ar fi trebuit să fie.

Sunt cuprinse în Însemnări numeroase referirii la prințul Barbu Știrbey. Acesta era șeful Casei Regale, dar și un prieten al regelui și al reginei, cel despre care regina face însemnate aprecieri în multe situații, chiar în comparație cu regele. Deși cu profund regret, regele și regina au hotărât să cedeze presiunii unor cercuri politice și să-l lase pe Barbu Știrbey să plece de la șefia Casei Regale. În 20 noiembrie 1919, când s-a deschis parlamentul României Mari regina a scris: „el ne-a fost cel mai credincios prieten și cel mai apropiat colaborator al meu. Ne-a ajutat să construim România Mare, împreună am dus luptele […] eu singură știu cât de mare a fost participarea lui […]. Dar aici scriu clar în cuvinte hotărâte: Nando și cu mine nu am fi unde suntem dacă Barbu Știrgey nu ar fi stat alături de noi așa cum a stat devotat, atent, inteligent, plin de tact, lipsit de egoismˮ. Ultimele pagini ale volumului I cuprind mai ales note domestice și doar puține considerente politice. Vorbește despre greutatea guvernului de a se menține, despre necooperarea parlamentului care nu are o conducere, despre nevoia de liniște, despre afacerea Carol care este încă în suspensie.

Volumul al III-lea cuprinde însemnări din perioada 1 ianuarie 1921 – 31 decembrie 1921. Chiar din primele zile ale lui 1921 regina notează preocupările Casei Regale pentru căsătoriile ce urmau să se producă. Este vorba despre căsătoria dintre principesa Elisabeta și George, principe moștenitor al Greciei, precum și cea dintre Carol și principesa Elena (Sitta) a Greciei. Spre toamnă se prevedea și căsătoria principesei Marioara (Mignon). În legătură cu prima căsătorie, regina știa că fiica sa de 26 de ani, Elisabeta nu-l iubea pe viitorul soț, dar a făcut toate demersurile pentru ca această căsătorie să aibă loc pentru că „el este delicat, foarte onest, simplu, sincer, bine crescut și cu maniere alese și totodată deloc rigidˮ.

În ziua de 27 februarie, ziua căsătoriei, regina Maria notează despre multe întâmplări, plecând de la primele întâlniri dintre cei doi tineri și până în vara anului 1920 și continuând cu manifestările din ziua nunții. Amănuntele legate de îmbrăcămintea participanților la eveniment dovedesc un real talent descriptiv și narativ. La evenimentul fastuos au participat numeroși invitați cărăra trebuia să li se dea atenție astfel că rezultatul a fost o mare oboseală. Evenimentul a fost umbrit în inima reginei prin faptul că regele și regina Greciei nu au trimis nici un cadou de căsătorie. La numai o săptămână, pe 7 martie, regina Maria, întreaga familie regală cu excepția regelui pleca în Grecia pentru nunta lui Carol cu principesa Elena a Greciei. După căsătorie Carol și Sitta și-au petrecut prima săptămână într-o reședință a familiei lângă atena, iar regina Maria a călătorit prin Grecia vizitând locuri istorice, monumente artistice, mănăstiri. În 26 martie a revenit la București iar la începutul lunii mai și tânăra familie.

Jurnalul de război este o mărturie foarte importantă asupra epocii la care face referire. Lămurește multe lucruri în legătură cu implicarea reginei în deciziile legate de intrarea României în război de partea Antantei. Aduce prețioase informații de natură istorică despre numeroasele acte politice petrecute în acea perioadă. Această disciplină a notațiilor zilnice conduce spre o viziune nu doar asupra unei vieți, ci și asupra destinului unei națiuni. Lucian Boia aformă în studiul introductiv că: „E greu de cântărit, printre atâția factori istorici, influența specifică a reginei în mersul războiului României. Cu siguranță însă că exemplul pe care l-a dat – exemplu de credință, de voință și de dăruire – i-a marcat pe cei din jurul său, după cum i-a impresionat și pe soldați. În componenta morală a războiului – nu mI puțin decisivă decât focul armelor – rolul său a fost de prim ordin. Și e cu atât mai mult de remarcat cu cât se petrece în primele luni pe fondul unei sfâșietoare drame personale: moartea, după o lungă agonie, a micului principe Mircea, ultimul său copil, răpus de febra tifoidă. Sunt pagini patetice în jurnal care îi descriu sfârșitul, ilustrând însă, nu mai puțin, și horărârea reginei de a nu se lăsa doborâtă și de a lupta mai departe pentru țară”.

Regina Maria își începe Jurnalul de război cu o precizare oarecum metodologică. Ea este importanță pentru înțelegerea intenției sale și a felului cum se percepe pe sine și, mai ales, a modului în care găndește relatarea unor fapte la o distanță de timp dupe ce acestea au fost trăite. Așadar, Jurnalul are în partea sa de început aspectul (caracteristicile) unor memorii: „Simt dorința de a-mi așterne pe hârtie amintirile, ca să mi le pot rechema în minte în anii ce vor urma; atâtea lucruri pe care mă tem să nu le uit, dar nu știu câtuși de puțin în ce ordine am să le povestesc. Acesta nu se vrea a fi un jurnal și va fi prost scris. Niciodată n-am fost în stare să scriu cum trebuie – se pare, vai, că nulte capete regale suferă de slăbiciunea aceasta –, cu toate că am fost edicată cu grijă și am avut toate șansele pe care le-au avut și alte fete. Acum am aproape 35 de ani și trăiesc deja de 17 ani în țara aceasta – uneori mi se pare că au fost lungi, dar alteori parcă ieri am sosit aici, ca femeie recent căsătorită, plecată departe de casa mea fericită, în țara aceasta necunoscută. Acum a devenit casa mea și o iubesc, dar primii ani au fost plini de greutăți, pe care am să le povestesc una câte una. Cred că, privind înapoi, avem tendința de a vedea lucrurile într-o lumină mai frumoasă și mă bucur că n-am început cartea aceasta la o vârstă mai tânără. Dacă începem să povestim lucrurile în timp ce le suferim, suntem înclinați, poate, să le exagerăm, sau poate să rămânem orbi cu desăvârșire la cealaltă parte a situației”. Partea propriu-zisă de jurnal începe prin consemnarea zilei de sâmbătă, 27 septembrie/ 10 octombrie 1914, ziua în care a murit regale Carol I și în care Regina Maria. a devenit regina României. Emoțiile sunt mari și transpar din text: „Azi-dimineață devreme mi-a telefonat Barbu Știrbey să-mi spună că unchiul meu drag a murit pe neașteptate și că sunt regină – regină! Dar cum să îndur dintr-odată așa ceva, împreună cu toate schimbările pe care le aduce și toată răspunderea, tocmai în asemenea clipe? […]. Cei din jur îmi spuneau „Maiestate”, și mă durea, niciodată n-am crezut că mă va durea atât. Dar mă simțeam apropiată de bătrânul drag care ne lăsase povara lui, foarte apropiată”. Sunt consemnate toate practicile înmormântării regale. Un ritual solemn, de o înaltă ținută. Sunt transpuse în text și emoțiile celor apropiați regelui. În ciuda acestor clipe de tristețe, își face prezența și un straniu sentiment de bucurie provenit din iubirea pe care poporul a început să o arate noii regine. După doi ani în care regina nu a mai scris în jurnal, ea reunoaște față de sine faptul că știe că va fi război. De altfel, regina era foarte bine informată în legătură cu multe lucruri legate de politica internă și de cea externă. Știa multe înaintea multora, dar se străduia să păstreze secretul sau secretele pentru a nu provoca grijă, frică și descurajare celor din jur: „M-am trezit azi-dimineață știind ce va veni – știu de multe săptămâni – sunt printre puținii care știu –, am purtat secretul groaznic în mine și nu am vorbit de el, fiindcă nu trebuia să mai știe nimeni. Am râs și am făcut planuri și m-am prefăcăt că totul e ca întotdeauna, dar știu. Ce dimineață frumoasă, cât de tăcut și de liniștit e totul, dar eu știu că va fi război. Război! Vreme de doi ani a fost evitat, vreme de doi ani lungi, iar acum vine – războiul. Soarele strălucește și va fi război” (duminică, 14/ 27 august 1916).  Analizează situația aliaților: Anglia, Franța, Rusia, Italia, Serbia, Japonia, Belgia și Muntenegru. Războiul va fi împotriva Germaniei și Austriei. La sud, România îi are drept inamici pe Bulgari. Regina se arată neliniștită pentru situația României nevoită să lupte pe două fronturi. Nu crede că e sufficient de puternică pentru a face față acestei mari încercări. Maiorescu, Carp, Theodor Rossetti și Marghiloman s-au opus intrării României în război de partea Aliaților, fiind convinși că sigura soluție a țării este să lupte alătri de Germania, pe care o considerau de la început câștigătoare. Regele Ferdinand le-a ținut piept acestora și a reușit să-și impună punctual de vedere. De apreciat este faptul că Ferdinand a luat această decizie punând interesul national deasupra celui personal, el fiind de origine germană. Regina a avut un mare rol în luarea acestei decizii. Sunt consemnate în repetate rânduri eforturile reginei de a strânge fonduri pentru spitalele ei și pentru ambulanțe. Regina Maria duce o activitate de soră de caritate cât se poate de autentică. Nu se menajează, în ciuda statutului său, și ia parte la război cu toată ființa sa, îngrijind roniții și, foarte important, dându-le peranțe. Exemplul personal a avut un efect extraordonar. Banii pe care îi prmea pentru amenajarea spitalelor militare nu erau puțini. Contribuia și ea și restul familiei regale. Din însemnările sale se poate deduce că regina avea intuiții foarte bune de strateg militar. Gândește situația frontului în ansamblul său. Încearcă să anticipeze acțiunile inamicilor și se interesează în permanență despre resursele armatei române: „Nici o veste deosebită. Bulgarii, românii și rușii își concentrează trupele – care vor fi urmările? Nu se vorbește decât despre Turtucaia, e insuportabil. A fost o nenorocire în toate privințele, o greșeală cumplită, dezastruoasă – cred că celor răspunzători nu le e deloc bine. Nu reușesc să aflu cât de mari au fost pierderile – cine a fost ucis și cum! Mi se clatină mintea când încerc să văd mai limpede, poate e mai bine să nu vezi limpede – unele lucruri inima nu le poate îndura. Dimineața mi-am petrecut-o în spitalul Filantropia, unde am vizitat 400 de răniți; numărul lor e enorm, dar cei mai mulți au răni ușoare. Am văzut totuși, câteva cazuri foarte grave azi-dimineață. Unul a fost cel mai mișcător, l-am găsit plângând, tocmai își venea în fire după ce fusese adormit de cloroform, l-am mângâiat pe cap și, apucându-mi mâna, și-a apăsat fața de ea și a izbucnit într-un potop de lacrimi. Era foarte tânăr. Altul era pe moarte, ochii îi erau larg deschiși, mai-mai să-i iasă din cap, fața îi era schimonosită, emaciată, și purta o expresie de teamă agonizantă – lângă astfel de paturi simți nevoia să întârzii pentru a le da toată alinarea, până în ultima clipă” (sâmbătă, 27 august/ 9 septembrie 1916). Moartea fiului ei Mircea îi provoacă o durere îngrozitoare. Deși nu se lasă pradă disperării, deși e o femeie a războiului, o adevărată luptătoare, amintirea tragediei revine și îi prilejuiește căderi. Nici după patru săptămâni nu poate concepe că cel mai mic copil al său nu mai există. Vederea unor fotografii cu el o zdruncină puternic: „Azi se împlinesc patru săptămâni de la moartea lui Mircea – Mircea, micuțul meu. M-am înconjurat cu fotografiile lui – nu sunt multe, era un băiețel zvăpăiat, greu de fotografiat. Le privesc și mă întreb cum e cu putință să existe un portret, chiar și un portret cu zâmbetul lui, cu dințișorii frumoși de care eram atât de mândră, iar el să nu mai fie, să fi pierit pentru totdeauna, pentru totdeauna, iar toată jalea mea adâncă să fie în van. Mircea, micuțul meu, măcar ești departe de rele și de dureri, departe de vuietul luptelor, departe de vrajbă” (joi, 17/ 30 noiembrie 1916).  Partea a doua a jurnalului este, așa cum apreciază și Lucian Boia, cea mai încărcată cu „desfășurări dramatice”. Situația de pe front e schimbătoare și evenimentele politice din spatele diverselor acte militare au consecințe neașteptate și pe termen lung. Pe de o parte, armata română renaște ca urmare a sprijinului pe care îl primește din partea Misiunii Franceze. Românii ies victorioși în luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz, dar cutremurul vine dinspre Rusia. Revoluția bolșevică distruge totul, ia prin surprindere pe Aliați. Anarhia face ravagii, soldații își arestează și își execută ofițerii, iar Rusia devenită bolșevică devine adversara Aliaților. Situația este dramatică. Pentru a evita un sfârșit tragic, chiar dacă eroic, conducerea țării alege o „pace rușinoasă”. Regina face mari eforturi pentru ca rezistența să continue. Fără succes însă. Și în această situație regina face eforturi supraomenești pentru a-i ajuta pe cei în nevoie. Lucian Boia amintește că „Maria continuă să fie prezentă peste tot. Este uluitor câtă energie e capabilă să desfășoare, iar la capătul fiecărei zile reușește să-și mai rupă din timp pentru a însemna tot ce făcuse, detaliat, în jurnal. Primește o mulțime de lume, discută, și nu doar de formă, cu oameni politici, cu generalii și diplomații. Bate Moldova în lung și în lat, de la un spital la altul și dintr-un sat în altul, aducând peste tot ajutoare”.

Acțiunile sale de binfacere continuă, așadar, și la Iași. Regina se îngrijește de soart copiile sărmani și a răniților de pe front. Face foarte des vizite în spitale și sanatorii. Este solicitată în multe direcții și face față tuturor obligațiilor, dovedind o mare putere de muncă: „Multe audiențe, multă treabă. Sarcinile mele se înmulțesc atât de mult și diferitele lor probleme devin atât de presante, încât de multe ori îmi doresc să fi avut două capete. Uneori mă doare capul pur și simplu de la oboseală. Dacă cei mai mulți se pot specializa pe un singur lucru și își pot concentra forța și inteligența doar asupra lui, eu sunt obligată să-mi solicit mintea într-o sută de direcții, fără să mă pot specializa în vreuna. De multe ori, asta mă supără, dar sunt din ce în ce mai convinsă că acesta este destinul unei regine: trebuie să-și dea inima și sufletul celorlalți și să încerce să nu se lase atrasă de nici un egoism, nici o preferință în detrimental altora – niciodată nu mi se pare că e peste puterile mele, dar simt, totuși, că ziua e prea scurtă și că aș face totul mai bine dacă n-aș fi atât de presată. Din fericire am o minte limpede și activă, înțeleg repede și îmi pot concentra atenția iute de la un subiect la altul. Am mișcări rapide, fără ezitare, ceea ce câștigă timp – cineva a spus odată că, atunci când pornesc să fac un lucru, parcă a fost tras un glonț care merge drept în mijlocul țintei”. Această autocaracterizare este cât se poate de exacta. Regina scrie și își face orgine în gânduri și în acțiuni. Pentru a reuși să facă atât de mutle lucruri are nevoie de această claritate pe care și-o cultivă. Autoscopia este un mijloc de a-și reîmprospăta forțele. Ceea ce afirmă despre rolul unei regine denotă o component etică superioară gândirii ei. Fiind regină, ea nu-și aparține. Consistența finite sale se măsoară prin ceea ce reușește să facă pentru ceilalți. Regina mărturisește unele lucruri despre curaj, despre curajul de a înfrunta clipele grele, care au întotdeauna mai multe fațete: „Din nou, prea ocupată ca să ajung la spitale. Am și uitat că promisesem să mă întâlnesc cu Mamulea la Cultura ca să împărțim ciocolată tuberculoșilor. L-am primit pe Panaitescu, venit să-mi citească traducerea micii mele scrieri pentru România; e bine făcută, cred că e absolut publicabilă, dar întotdeauna e nevoie de un anume curaj când vorbești în public astfel! Eu am însă curajul acesta. Toate clipele grele au două fețe, cea glorioasă și măreață și cea oribilă. Trebuie să facem tot ce putem ca s-o înălțăm pe una și s-o îndepărtăm cât mai mult pe cealaltă” (sâmbătă, 2/ 15 decembrie 1917).

Deși bolnavă la pat, extenuată de oboseală, cere să fie imformată în permanență cu realitățile țării și ale războiului. Primește vești de multe feluri, unele contradictorii, altele clare dar îngrijoratoare, triste. Războiul e o ocazie pentru oameni de a-și proba adevăratul caracter. Regina se simte trădată de unii oameni importanți ai țării: „Am rămas în pat toată dimineața. M-am ridicat de-abia la prânz. Nando a întârziat aproape o oră. Se întâlnise cu Averescu, care-i transmisese primele rezutate ale primei vizite a lui Papiniu și Mitilineu la București. Se pare că s-a acordat cu ușurință o prelungire de zece zile – dacă rămânem fermi, cred că ar fi cu putință ca situația noastră să nu mai fie chiar așa de groaznică pe cât ne-am imaginat-o, dar o veste sigură și oribilă pe care au adus-o delegații noștri din capitală a fost că ei pe care-i credeam trădători unt trădători până în măduva oaselor. Beldiman, Virgil Arion, Stere, Nenițescu și Lupu Costache au venit să se întâlnească cu Papiniu, i s-au impus cu un act semnat, în frunte cu Carp, ca să spună că nu mai vor să audă de regele lor și că doresc o dinastie germană nouă, care să facă România cu totul dependentă de Germania! Se poate măcar închipui așa ceva? Ar trebui să mă indigneze îngrozitor și să mă răscolească teribil, dar adevărul e că am suferit atât de mult pentru alte lucruri, încât trădarea aceasta supremă mă lasă indiferentă” (vineri, 2/ 15 februarie 1918).  Condițiile puse de inamici și stategiile de război o preocupă foarte mult pe Regina Maria. Caută mereu soluția cea mai bună pentru România. Face tot ce-i stă în putnță pentru a-l convinge pe regele Ferdinand să ia deciziile cele mai bune și mai în folosul poporului, decizii care să nu fie umilitoare pentru nașiunea română și pentru Coroană: „Zi de îngrijorare crudă. Nando a venit devreme, cu fața răvășită de neliniște, și mi-a spus că de la Viena i s-a răspuns că refuză să trateze cu noi dacă nu acceptăm baza pe care au propus-o ei; mai mult, au cerut să li se răspundă până la 12. Era de-a dreptul înnebunit, a început să plângă când am încercat să-l conving că asemenea condiții sunt de neacceptat, că dacă le primește riscă să ne nenorocească țara ani și ani de-acum încolo; mi-a dat de înțeles destul de limpede că, dacă nu acceptă, ar însemna să ucidă țara cu totul. Îmi venea să înnebunesc – am folosit toată priceperea mea în vorbe pe care mi-a dat-o Dumnezu ca să-l conving că orice e mai bine decât el însuși să primească o astfel de pace – mai bine suferință completă, capitularea, închisoarea, captivitatea, orice, numai să nu-și vadă numele sub un asemenea tratat” (sâmbătă, 17 februarie/ 2 martie 1918). Comportamentul exemplar al reginei din vremea războiului, etica sa înaltă și energia și dăruirea de care a dat dovadă într-o perioadă atât de grea din istoria României l-au determinat pe Constantin Argetoianu, unul dintre cei mai mari contestatari ai reginei, să spună următoarele: Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale”. Regina Maria a simțit la un moment dat nevoia să vină și altfel într-ajutor soldaților români. I-a cerut sfatul lui Nicolae Iorga, iar acesta a sfatuit-o să scrie o carte, propunându-i ca fiecare capitol să fie tradus și publicat în „Neamul românesc”. S-a întâmplat mai mult decât atât. Săptămânal, broșuri ce conțineau descrieri ale celor mai frumoase locuri din România erau publicate într-un tiraj de 15. 000 de exemplare sub titlul de Cărticica Reginei. Acestea ajungeau pe front la soldați. Așa s-a născut Țara pe care o iubesc. Memorii din exil. Ilustrativ pentru această carte este următorul pasaj: „Am fost oare capabilă să redau puțin din farmecul Branului cel drag? Mă tem că nu. Copilul care îl iubește cel mai mult a spus: «N-o să reușești niciodată să faci pe cineva care nu l-a văzut să înțeleagă cu adevărat ce este!» Mă tem că e adevărat, dar am vorbit despre el ca un îndrăgostit ce-și cântă dragostea – e tot ce pot să fac. Vedeți, e o iubire care m-a copleșit la o vârstă mai coaptă, de partea cealaltă a prăpastiei care mi-a despicat viața în două – astfel încât e ca un fel de simbol pentru mine, un semn că poți să începi din nou… chiar după război și exil… fără îndoială diferit, dar cu aceeași energie tânără și cu reînnoirea vie a credinței și a speranței, de care, mulțumesc lui Dumnezeu, inima omului este capabilă în veci…”.

 

[unul dintre noi trebuie să-l ucidă pe celălalt]

Foto: Lia Faur

fain

 

și l-ai văzut pe bărbatul ăsta încercând să se ridice, a căzut, a rămas gol pușcă, a mers mai departe de-a bușilea, acum își developează filmul revenirii printre oameni, are câteva replici pregătite pentru T 0;

 

și pielea a început să mi se dezlipească de trup, meduze direct pe carne și alte forme de viață, clone în miniatură, foarte multe ace, nu știu ce văd, văd ce nu văd, undeva în depărtare arde lumina neagră, respir doar prin pori, nu, nu pot să mai rămân nici o clipă în tub;

 

și totul îți joacă în fața ochilor, ai văzut ce bine a fost când ai micșorat viteza, cu toate că alții au decis pentru tine, te-ai aliniat, ai intrat în realitatea lor și până la urmă te-ai desprins;

 

te-ai văzut multiplicat și ai decis că nu ești chiar singur;

 

și l-ai văzut pe bărbatul ăsta cerșind sub lumina reflectoarelor, ți-a făcut bine imaginea asta, ai știut de la început că el e târâtoarea, el e cel blestemat să câștige totul, să piardă totul, să fie fericit în cușca lui;

 

un mănunchi de raze pătrunde printre scânduri și-l lovesc în creștet, lumea de aici e holograma celeilalte lumi, lumea cealaltă e a celor care își pot bea cafeaua în tihnă, mai mult nu trebuie spus, ei știu întotdeauna adevărul despre oricine, să-i venerăm cât să ne privească pe amândoi cu blândețe;

 

suntem siliți să fim doi, să ne întoarcem în punctul de plecare, să trecem prin tub, prin culoarul celor fără prea multe șanse;

 

ca să putem supraviețui amândoi, unul dintre noi trebuie să-l ucidă pe celălalt.

 

 

 

 

 

 

unui tată

papadie

am crezut că dacă te spăl, te rad mai trece din vinovăție

dar nu,

te-ai uitat la mine cu ochii celui care își developează

pentru ultima oară filmul.

 

ai încredere în mine măcar acum

când deja ai murit, dar nu ai realizat încă.

 

mi-am zis să scriu, să scriu, până se termină foaia asta

o să se întâmple ceva,

să-mi privesc tatăl cu ochii celui ce n-are încă amintiri

și să-mi fie teribil de frică

exact ca atunci când nimic nu depinde de tine.

 

și pe hârtia asta cât ține îți cer iertare,

tu ai știut că nu trebuie să o îngropăm pe ea în parcela din dreapta

ca să ai și tu loc.

 

cu tine, până la capăt în numele tău,

singurul demn să rămână în treime,

mai e cineva, dar vor mai trece ani

până să citească aceste rânduri.

 

uite, până acum nu am putut, nu am putut să scriu

despre morții mei înfricoșători de buni.

și asta pentru că nu am datele necesare supraviețuirii.

 

dacă vrei să mă spulberi,

rupe o păpădie de la marginea drumului

și suflă!