Călătoria celor patru sori

foto4sori

Când lumina te lovește drept în față, nu mai e timp de stat, de privit înapoi, de mers înainte, levitezi, te golești încet, încet de trupurile ce te-au ținut pe pământ atâta vreme

nu înțelegi de ce ai dintr-odată atâta timp, desprinderea nu e nici moarte, nici viață, e îmbrățișarea din holul hotelului Moldova, fără să fi început cei 4 ani, fără să fi început rotirea celor 4 sori deasupra creștetelor noastre.

 

jurnalul meu de vindecare, criza în sine, mașinăria de sub umăr nu poate gestiona emoția

 

pleci ca să ai la cine te întoarce, orele astea adună lunile care urmează, creierul pulsează în piept, inima, la un metru distanță de mine, de nouăzeci și nouă de ori tu, ca și cum nu aș mai avea aer, ca și cum carcasa organelor vitale ar lipsi cu desăvârșire;

 

Faci un pas mai departe și soarele nostru te arde pe dinăuntru, primul soare, ca o adiere a sfârșitului în care nu mai îndrăznim să credem.

 

Am zis de mai multe ori, este bine, și sub cel de-al doilea soare am făcut salturi în gol, acum ne ținem de mână, suntem ca doi străini care și-au luat angajamentul să moară împreună.

 

Călătoria ta e elixir, șansa de a duce la bun sfârșit planul nostru secret, avem cele mai bune referințe printre sinucigași, fără să facem pasul în lateral, fără să vedem sub noi plasa de siguranță;

 

Și acum îți sărut umărul, sub cel de-al treilea soare simți căldura focului de milioane de  grade Celsius, în fotosferă ne simțim protejați, ni se face poftă de dragoste, aici unde timpul e o singură zi,să ne îngrămădim unul în altul, să respirăm tot aerul pe care ni-l putem imagina.

 

Allaho monstaan, fac loc cuvintelor necompromise, Allaho monstaan, fentez neîncrederea, frica, dezamăgirea, în cea mai veche dintre lumi, viitorul este cel mai frumos trecut cu putință;

 

cu noi începe geografia, schițăm o hartă cu orașele în care am făcut dragoste, împrumutăm locurilor ceva din frumusețea noastră de copii, primim elixirul verii fără sfârșit sub cel de-al patrulea soare, cel mai dogoritor dintre toți, să rămânem treji în timpul somnului, să ne dirijăm visele după cum vrem noi.

 

Călătoria celor patru sori, înviere subită în lapislazuli, vasele comunicante dirijate de gânduri ca și cum am vrea să ucidem din fașă o idee riscantă;

 

Boala coboară din creștet în gât, din gât în piept, din piept în burtă, se scurge în pământ după ce mi-a împuținat șansele, după ce m-a făcut să aștept în camera din spate, între întuneric și semiîntuneric, între disperare și vinovăție, cu răul adânc în inimă, cu brațele întinse fără speranță către tine, lumea ta e acum lumea celor patru sori, eu rămân nemișcat și aștept zorii zilei de ieri să mă adune din gândurile mele; lapislazuli, pasul în lateral, o șansă pentru noi, piele pe piele, focul de milioane de grade Celsius, mașinăria de sub umăr, frumusețe, levitație în noua ordine a verii fără sfârșit.

 

 

 

 

Editarea halucinantă a realității

radu

                       

 

Radu Vancu, Transparența, Editura Humanitas, 2018.

 

Romanul Transparența de Radu Vancu se pretează la multiple interpretări. Asta pentru că autorul deschide mai multe cercuri semantice, care reclamă fiecare câte un parcurs hermeneutic distinct. Schița narativă este foarte simplă. Totul decurge din intensitatea transpunerii unei pseudo realități ce nu lasă descoperită nici o celulă de timp sau de spațiu. Autorul face un tur de forță de aproape 450 de pagini prin intermediul căruia creează și pulverizează lumi din cuvinte și senzații hiperbolizate, duse până la extrem. Lectura devine hipnotică și induce cititorului o stare de necesitate precum alcoolul sau narcoticele. E foarte important de precizat încă de la început că această scriere nu este un roman propriu-zis, indiferent cât de elastic s-a dovedit de-a lungul timpului acest gen literar. Fraza curge poetic, înglobează pe parcursul ei, de fiecare dată, tot felul de procedee stilistice specifice poeziei. Chiar și legăturile între capitole și între planurile temporale se realizează poetic, în ciuda faptului că autorul restituie fapte ce au la origine realități clar determinate istoric cum sunt referirile la orașul Sibiu ce se dovedește până la urmă personajul principal al acestei scrieri.

Maximalist în intenție, Radu Vancu nu ratează ocazia de a recurge la numeroase referințe bibliografice sau culturale ce au legătură cu aproape toate epocile ale devenirii omenești. Aceste trimiteri culturale sunt realizate prin numeroasele dialoguri ce traversează scrierea. Dar acestea aveau nevoie de un cadru. Și ce spațiu de întâlnire a personajelor putea fi mai potrivit decât o crâșmă căreia i se conferă o consistență de-a dreptul mitologică. Graalajul, combinația dintre Graal și Garaj, e un tărâm mai mult decât boem. Acolo timpul stă în loc, în timp ce personajele beau autodistructiv, motivate de o metafizică aparte a gesturilor lor aparent singulare. Aici se discută enorm despre literatură, filosofie, politică și economie. Toate personajele, indiferent de condiția lor, au un aer de elită prin simplul motiv că vibrează la unison la problematicile supuse dezbaterii. Straturile de profunzime ale dialogurilor din această Agora subterană își găsesc răspunsurile sau consecințele în desfășurarea narativă. Totul e legat de logos și de puterea acestuia de a întemeia sau de a distruge lumea. Personajele par să acționeze împotriva lor însele. Autodistrugerea, mutilarea interioară pare a ține de o condiție necesară și obligatorie continuării vieții sau descoperirii vieții reale. Cam spre această idee converg toate definițiile transparenței și ale invizibilității ce abundă (chiar exagerat) pe tot parcursul scrierii. Personajele nu cred în realitatea lumii, așa că se află mereu într-o alertă a descoperirii: „Se vedea acum limpede prin parbriz că filtrele de editare a realității nu mai făceau față […]. Mă întreb dacă Fordul credea în realitatea noastră. Dacă avea, adică, vreo urmă de inteligență. Apoi am devenit, cum mi se întâmpla când eram leșinat de spaimă sau de plăcere, transparent. Nu era nici pe departe prima dată când deveneam transparent. Mi se întâmplase prima dată încă de la grădiniță […] mă făceam transparent în lungile seri de iarnă când femeia de serviciu îmi spunea poveștile ei hipnotice și demente care răsuceau și încrețeau carnea pe mine”. A descoperi realitatea prin explorarea autodistructivă a opusului ei se dovedește o practică la care aderă toate personajele. Autorul îi portretizează pe toți „locatarii” Graalajului. Nu e locul aici pentru amănunte, dar Karina, Sabra, Reini, Lex, Sorinache, Codruța, Vancu, Ilie, Mega și personajul narator conturează împreună o lume distinctă, trăitoare în „subpământă”, cu totul și cu totul disidentă. Viața lor e o formă de protest împotriva realității. Pentru a fi descoperită la adevăratele ei dimensiuni, aceasta din urmă trebuie să treacă printr-un filtru al descompunerii și al halucinației. Libertatea pe care și-o îngăduie fiecare dintre protagoniști micșorează distanța dintre viață și moarte. Nu știm la un moment dat cât de real sau cât de livresc este acest joc continuu și provocator. Dialogurile dintre personaje dovedesc o cultură aproape neverosimilă. Din acest motiv s-ar putea reproșa acestei scrieri un anumit grad de artificialitate.

Personajele principale, Mega și protagonistul narator, își trăiesc povestea de dragoste cu o voluptate ieșită din comun, sexuală și spirituală în același timp. Erotizarea lumii decurge din șansele pe care cei doi și pe dau de a fi ei înșiși. Sunt niște teroriști ai propriilor lor corpuri și lumi. De altfel, terorismul e una dintre temele cele mai importante ale acestei scrieri: „În noaptea, de fapt în dimineața aia, când am făcut dragoste cu Mega, violent și terorist, așa cum obișnuia ea în perioada aia, am simțit pentru prima dată că facem dragoste ca să ne salvăm viețile. Că falsurile astea care sunt corpurile noastre (nu doar al meu, erodat de invizibilitate – ci toate corpurile lumii, fiindcă orice corp e pur și simplu un fals) fac dragoste în încercarea disperată de a revela un adevăr. Că modul lor de a se contorsiona încinse până la incandescență e modul glicerinei umane de a fierbe – pentru a revela pânza goală de dedesubt. Trupul ei era cantitatea de adevăr care-mi revela falsul”.

Modalitatea narativă la care recurge autorul face posibilă includerea unor povești foarte diverse în același plan. Chiar și atunci când se întoarce mult în trecut, nu se simte părăsirea traiectoriei principale. Este cazul poveștii despre întemeierea Sibiului. După părerea mea, aici autorul izbutește cele mai bune pagini ale cărții. Spun asta deoarece în unele locuri ale scrierii se simte un exces care, deși e programatic, nu poate să nu fie resimțit de cititor ca atare.

Scriitorul ne introduce în metafizica alcoolurilor. Ia fiecare sortiment de băutură de la  Graalaj și îl explorează în profunzime dezvăluindu-i toate valențele. Un exemplu: „Absintul, verde-albăstrui ca cerul, dar toxic ca infernal, sinucidere lichidă consumată en expert de arhanghelii verlainiano-rimbaldieni ai poeziei blestemate, companion duca e maestro al tuturor scandalurilor triviale și al tuturor versurilor pure ale decadenței pariziene, făcând otova iubirea și ura, echivalând pe înțelesul francezilor amestecul stavroghian de noblețe și abjecție, contopind în fuziune alchimică pe Gorică Pirgu și Pașadia, o opera nu la negru, ci la verde (având exact același verde devastator de tristețe ca al ochilor Megăi, fiindu-le cel mai exact corelativ obiectiv), catalizată cvasi-instantaneu și de o eficiență fără greș încă de la primele două sute de mililitri”. Alcoolul joacă un rol foarte important în economia cărții. Nu mă refer acum doar la boema ca atare, ci la faptul că face parte dintr-un proces alchemic de sublimare a realului. Adevărata realitate nu poate fi înțeleasă decât dacă ești distrus, terciuit de alcool. Forma aceasta de sinucidere lentă se opune unei alte forme brutale de sinucidere prin spânzurare. Tatăl naratorului s-a spânzurat, tatăl lui Vancu sa spânzurat, profesorul Radu Vancu însuși va muri la fel, într-un viitor imprecis situat în afara timpului narațiunii. Erosul/ pornograficul și moartea sunt două entități îngemănate. Între ele „performează” un copleșitor joc al simțirilor care nu liricizează ființele, ci de impinge spre un soi de raționalitate aparte. Aceasta aduce cu sine o adevărată manie de a define obiectele lumii. Asistăm la o serie aparent nesfârșită de definiții ce nu de puține ori sfârșesc în paradox.

Un personaj bine conturat este tatăl Megăi, el capitan, un securist versat cu care personajul narator poartă lungi și aprinse discuții în contradictoriu. Erudiție de ambele părți, exces de ambele părți. Dar important e că acest el capitan face legătura între relatările ca atare și „catastrofa” din finalul romanului, catastrofă anticipată de narator prin mai multe mijloace: „Îi memorasem, așadar, Megăi fiecare moleculă a corpului, în așa fel încât s-o pot reconstitui după catastrofă – iar paginile astea nu sunt altceva, știam asta de la bun început, decât molecule ale trupului ei, rearanjate în așa fel încât, la o anumită trecere a luminii prin ele, cristalele de cuvinte să se încălzească, să se înmoaie, să se facă materie organică fluidă și hipnotică – și să devină, literal și în toate sensurile, Mega. Ele sunt Mega”.

Discuțiile despre frumusețe apar frecvent în carte. Protagoniștii se caută pe sine explorând frumusețea invizibilă a lumii. Prezența ca atare în realitate depinde de transparența în care se pot camufla ființele. Faptul că acest tip existențialist de invizibilitate e cauzată de spaimele puternice sau de plăcerile asociate cu delirul demonstrează că lumea e reală doar dacă este extremă bipolară atroce. Mega pregătește o licență, sub conducerea profesorului Vancu, ce are drept subiect literatura ca formă de terorism. Gândurile proiectează realități palpabile, imediate. Alcoolul e prezent pretutindeni, așa cum ziceam, dar nu ca formă de anesteziere, ci ca metodă de intensificare a trăirilor.

Punctul culminant al cărții este atroce. Trupurile terciuite metaforic până acum devin neputincioase rămășițe biologice după ce o catedrală evanghelică ticsită de lume se prăbușește ca urmare a unui presupus atentat terorist. El capitan perora în acea catedrală pe o temă care combina filosofia și economia. „Catedrala umană” este toată distrusă, nu mai rămân în viață decât personajul narator, Mega și Vancu, ultimii doi având nevoie de intervenții chirurgicale pentru a putea fi salvați. Într-un Sibiu depopulat, cel care spune povestea trăiește ca și cum ar fi singurul locuitor al pământului. Filosofia expusă dialogal sau prin monolog până în acel moment are echivalent în terorismul ca experiență concretă. Tragedia este trecută printr-un filtru estetic, ca și cum nimic nu ar fi suficient de distrugător pentru a anihila frumusețea lumii odată descoperită. Moartea conștientă, prin sinucidere sau nu, e una dintre cele mai tulburătoare forme de metafizică.

                        Transparența mărturisește o astfel de metafizică atroce și tulburătoare, care impune o editare halucinantă a realității.

 

 

the new tragedy`s chorus

Foto: via Laura Cătălina Dragomir

acuplare2

de unde vine tot răul, din creștet, din frunte, din gât, din piept, din burtă, din locul acela cald și ascuns, din umbra umbrei, cea mai presus de lumină, din acuplarea dintre doi copii, uite-i cum li se preling lichidele pe coapse, să-i aplaudăm că au reușit, ei chiar au reușit să se facă înțeleși când nimeni nu le mai dădea nici o șansă,

s c r i s o r a r, poate nu ne pierdem de tot;

da, am avut o dragoste de copii, răsfățul liber, beția e urmarea unei bucurii mult prea mari ca să poată fi încadrată într-o speță cunoscută, noi am decis să fim, să lăsăm emoția să nască în locul nostru ce-o vrea ea, oameni raționali, poate chiar cinici, noi știm oricum totul despre trepidație, despre tentația sunetelor false, cunoaștem atât de bine reversul acestei medalii pe care nimeni nu a îndrăznit până acum să o adauge la colecția personală.

corpurile noastre amestecate se unduiesc în erotica lui Iisus Cristos libere, libere, libere, ca într-un vis ce atacă neuronii:

 

(nu aveai nici cinci ani și te țineam în brațe ca să te protejez de cel care te învinovățea de toate greșelile pe care urma să le faci, ai să consumi oameni și vei fi la rândul tău consumată, țineam strâns pătura în brațe și ascultam toate replicile teatrului din mintea mea, te adânceai în pernă de parcă doar acolo ai mai fi putut găsi o gură de aer)

 

în emoție

și în muzică

nimănui nu îi este permis

să trișeze

 

d i a p a z o n u l

 

închid ochii și mă cufund iar în carnea ta de coral, îți mai amintești coborârile și urcările din tren, stomacul, nodul din gât, claviculele cu scripta volant, parfumul cel vechi pe care-l țin ascuns ca să nu roiască în jurul lui e l e m e n t a l i i  dorințelor secrete; așa încolăciți ne spunem unul altuia rugăciunea, împărtășim frumusețea, lichidele noastre miros la fel, trăim la scala vieții lui Dumnezeu.

 

beția e urmarea bucuriei insuportabile, șarpele auto-constrictor, sabotajul gândurilor tandre

 

the new tragedy`s chorus, verdictul din creierele noastre, pe toate vocile deodată, de unde vine tot răul, ne pierdem unul în celălalt, murmur, apoi muzică, din ce în ce mai clar muzică, lumânări stinse de la respirația accelerată, dragostea de copii, petală lipită pe o altă petală, bucurie. cei care au trăit înaintea noastră vor fi nevoiți să ne lase în pace, să ne bifăm greșelile la vremea lor, cu voie, fără de voie, afară din rândul celor care au venit până aici fără să trișeze.

 

Elici în carne

eoliene2

 

totul e deasupra noastră,

nici o morală în noi,

legea noastră deschide alte legi,

ușa nu e ușă cu adevărat,

 

e patul în care am făcut dragoste

aruncat de vânt mai încolo.

 

acum nu-mi rămâne decât să-mi imaginez

cum îți lași lenea pe spătarul canapelei,

cum ochii tăi mă privesc,

cum învârt elicile în carnea mea.

 

Scrâșnetul dinților

 

de fiecare dată când ne amintim de viața la business class

scrâșnetul dinților,

de fiecare dată când ne amintim cum am făcut dragoste la cușetă,

scrâșnetul dinților,

de fiecare dată când ne amintim cum ne-am iubit pe plajele de la Sulina sau Sfântul Gheorghe, scrâșnetul dinților,

 

de fiecare dată când ne amintim cum ne-am legat unul pe altul cu niște fire imaginare,

scrâșnetul dinților,

logodna noastră de la Schitul Dochia,

scrâșnetul dinților

 

de fiecare dată când mă cufund în povestea cea mai profundă,

scrâșnetul dinților,

de fiecare dată când îmi amintesc trupul tău gol învălurit în eșarfa verde,

scrâșnetul dinților

 

și acum când jonglăm cu bilele de gaz, scrâșnetul dinților.

 

 

te-ai ascuns de bărbatul tău în carapace și te-ai dus la Avva sufletelor nehotărâte

să-i ceri ajutorul.

 

jos cu noi,

paradisul e un punct care își schimbă în fiecare moment poziția geografică,

la est, la vest, un drum de 17 ore pare acum o înșiruire de nanosecunde,

 

bonjour tristesse,

fluturii căzuți în cafea, fluturele de sub cămașă,

orbire, cearcăne, deversor: scrâșnetul dinților.

 

În rândul orbilor

 

ochi-uman

mi-ai șters picioarele cu părul tău și apoi ai fugit, te-ai așezat în t zero, acum știi totul despre mine, la șase anișori ai asistat la nașterea mea, ți-a pus cineva în mână o carte, dar era târziu, nu credeai în cuvinte, ai făcut din ea o colonie de păsări grațioase, îngrămădite unele în altele, în cel mai estic punct din RO.

 

clipa în care toate devin repede altceva,

am mai spus asta, știu

 

din firele tale de păr au răsărit păduri luxuriante, speranțe noi pentru cel ce vomită dimineața lichid verde, și așa, am început să silabisim numele monstrului vegetal, despre care oamenii locului născociseră o sumedenie de povești, ei, da, am venit aici ca să asmuțim demonii noștri asupra demonilor lor, care pe care, hăi să plonjăm în cimitirul decopertat al apelor de dimineață, să simțim bucurie că am ajuns aici înainte de vreme.

 

ai fost prin preajmă și atunci când am fost obligat să solfegiez imnurile dodecafonice ale libertății, tu, cu un pas înaintea mea, ai înțeles varianta versificată a insomniilor mele, ai știut înaintea tuturor ce importanță vor avea  pentru mine acele sunete dezordonate și rebele, imposibil de înregimentat în ecuațiile armoniei.  La patruzeci și trei de ani sunt copilul paralizat de frică din Dormitorul 5,

fețele și-au schimbat fețele, ție au început să-ți crească sânii, ai trăit apoi oroarea primei menstruații, așa că

ne-am regăsit amestecați în boala de gânduri.

 

un trup perfect e un suflet fără însușiri, starea de grație cu vedere spre moarte,

 

așa că am planificat o nouă descindere, reflux sangvin controlat, expediție în corpurile noastre, eu în tine, tu în mine, până când toate lucrurile din jur desăvârșesc forma organelor noastre genitale.

 

copilul paralizat de frică din Dormitorul 5 are nevoie de trei zile ca să devină bărbat, despre mine nu pot scrie, așa că unde vezi eu, e vorba de fapt despre tine. muzica spasmelor, ceea ce eu nu pot înțelege, eu nu trăiesc niciodată asta, te iubesc ca pe un copil ce crește la mine în pântec, tu mă vei iubi până ce vei învăța toate lucrurile, așa că o vreme voi fi călăuza ta credincioasă în infernul din tine

 

d o  d e  c a  f o  n i c

muzica sufletelor fără însușiri,

instanța noastră de judecată.

când vei vedea cu adevărat, când vei înțelege panorama 3 D, viețile noastre vor fi trăite deja

de alții.

 

m-am așezat lângă tine ca să te trec în rândul orbilor